TH

Ce ne spunem cand nu ne vorbim – Citate favorite

In Words on June 12, 2012 at 12:57 am

Lumea se imparte in trei, nu in doua. Oamenii care cred ca exista Iad pentru ca l-au trait profund, oamenii care nu cred ca exista Iad pentru ca nu l-au trait deloc si oamenii care raman precauti, distanti, sceptici pentru ca, daca au scapat in sufletul lor o picatura din apa Iadului, au facut-o superficial. Caci apa iadului nu picura. Apa Iadului se revarsa, distruge, devasteaza. Eu vin din Iad. N-am nevoie sa conving pe nimeni.

Si nici macar nu ne certam pe ceva serios. Intotdeauna ne certam de frica. De frica de a nu ne pierde. Sa nu crezi niciodata ce iti spun. Sa crezi doar ceea ce simti. Nu intotdeauna vorbele contin adevar.

Oamenii nu au curajul sa se arate goi. Le este rusine. De aceea mint. Isi ascund cicatricile, ranile, slabiciunile, defectele, partile vulnerabile care dor la o adiere de vant.

Cand simti ca iubesti un om, inseamna ca poti sa tai cerul in doua cu sufletul tau, ca poti sa cobori cu acel om impreuna in Infernul lui si al tau. Ca acel om se arata in goliciunea lui, se dezbraca si te lasa sa existi in el, te lasa sa cauti in el. Increderea ca celalalt nu te va ucide nu are cum sa fie cu jumatate de masura. Ori il lasi sa traiasca in tine cu totul, ori il opresti la usa sufletului si te dezminti. Iubirea nu inseamna sa ceri unui om sa se schimbe, ci sa il determini sa se schimbe singur, sa aiba nevoie sa se schimbe, sa simta necesara schimbarea.

In infinit nu exista popas. Daca ai obosit, iti tragi rasuflarea din mers.

Omului aceluia nu trebuie sa ii ceri. Pe omul acela trebuie sa il ajuti sa simta ce sa iti dea, cum sa calce prin tine, cum sa te cunoasca fara a te zdrobi. Nimeni, in afara ta, nu te cunoaste mai bine. Nimeni nu are de unde sa stie ce te doare si ce nu te doare. Poate, daca ai noroc, sa te intuiasca, dar atat. Si totusi, nu poate sa stie daca acolo unde el calca e carare de munte printre stanci, printre flori sau printre lacrimi.

Nu faci altceva decat sa arunci margaritare la porci.

Eram atat de puternica la tine in brate. Am sentimentul ca atunci cand sunt cu tine devaoram timpul, calcam universul in picioare, ne ridicam la cer, coboram in Iad. Chestia asta nu tine de unul singur.

Imi vine sa cred, in noptile mele fara somn, ca Zmeul Albastru isi schimba noaptea aripile de fluture in aripi de strut si campul din care se naste in zori Floarea-Soarelui devine Cerul in care-si pierde el zborul… Ce ma mira inca e ca Dumnezeu nu stie nici pe departe ce se intampla acolo sus, in grajduri, la el!

Zborul inalt nu se cere, se simte. Si niciodata nu o sa poti sa zbori pe un culoar diferit de sufletul tau pereche. Oricat de ratacit esti, la un moment dat ajungi la forma desavarsita, la contopire.

Daca nu o sa mai apuc sa te vad, sa te strang in brate, sa iti vorbesc, o sa ma gandesc ca nu e inca timpul pentru asta si ca acum am de trait altceva. Dar o sa sa mor stiind ca, odata cu ultima suflare, iti voi lasa toate iubirea mea si ca prima lacrima a cerului se va scurge pe obrazul tau si-ti va sopti despre dragostea pe care ti-o port neincetat, de departe, in tacere. Ce poate fi mai banal decat moartea?

Detest tot ceea nu pot avea pentru ca nu gasesc niciun rost in restrictia pe care ti-o impune viata sau in toleranta gratuita pe care ti-o inoculeaza dogma. Eu vreau totul. Vreau sa fiu Dumnezei, vreau viitorul pentru o secunda, vreau cerul intr-un colier la gat, vreau sa fiu apa. De ce avem voie sa fim doar putin din ceva? De ce sa nu fim totul?

Ce urat este atunci cand vrei sa faci ceva si, inainte de a face, exprimi in cuvinte. In subconstient iti aranjezi momentul. Ce frumos este sa surpinzi, sa fii imprevizibil, sa lasi viata din tine sa se desfasoare, sangele sa curga. Cum ar fi sa vrei sa te scoti greierii la lumina si, inainte de a savarsi ritualul, sa anunti? Ar fi penibil. Lucruruile mari se intampla in taina, se savarsesc in tacerea de nepatruns a sacrului. Cand traiesti momente mari, nu ai nevoie sa le verbalizezi, sa le exprimi pentru ca le-ai marunti, le-ai micsora dimensiunea. E important sa stii sa taci, sa taci si sa vorbesti tacand. E important sa fii treaz, sa nu dormi, atunci cand ingerul se coboara si iti sopteste taina. Si copacii sunt aiuriti si obositi, si in delir, dar ei se odihnesc in picioare pentru ca, daca ingerul bine, sa nu ii gaseasca niciodata adormiti. Si copacii mai fac ceva. Ii cer ingerului sa rosteasca vorbele cat mai soptit, sa nu le afle nimeni misterul, pentru ca, atunci cand le este greu si coroana li se inclina, sa astepte mila timpului si-apoi sa taca si sa dispara.

Sentimentele, emotiile, starile pe care le-am asezat in strafunduri, nu se mai pot schimba niciodata. Nici cu erase, nici cu delete. Le continem, le ducem cu noi cat avem viata.

Toti oamenii au un cancer care ii devoreaza, un rau adanc, nesfarsit, infinit. Si toti isi dau seama inainte sau dupa. Ce-a fost, va mai fi. Trebuie sa imi urmez sufletul. Asa macar stiu ca nu am decat doua iesir: ori o iau razna, ori devin legenda.

Ce faci cand ai ajuns in varf? Urci mai departe. Rad in timp ce vorbesc si invers. Rezulta o behaiala penibila din care nimeni nu intelege nimic. Si repet. Uitam ca suntem niste particule de praf aruncate prin univers si ca “drumul spre frumos” tot in groapa sfarseste. In tot acest mister care se numeste viata, avem o singura certitudine: sufletul. Este singurul pe care merita sa te bazezi.

In timp ce mor… o sa imi las bucati din suflet pe marginea vietii tale. Dupa ce nu o sa mai fiu, sa te opresti cand ti-e dor, sa le iei, sa iti aminesti cat de mult te-am iubit si sa razi. Tu nu o sa crezi cat de mult te-am iubit decat atunci cand nu o sa mai fiu, pentru ca atunci o sa respiri mai greu. O sa te astept pe un colt de nor. Cand ploua, sa stii ca m-am dezechilibrat. Nu stiu cat de jos o sa cad. Nu o sa fac galagie. Cel mult o sa-ti las pe perna parfum de crini albi pentru ca dimineata sa zambesti.

Greseala e individuala. Nu se compara. Pacatul nu este fapta savarsita, ci suferinta provocata in urma.

Castelul de nisip, adapostul provizoriu… pana la primul val mai mare care vine si distruge totul. Si apoi o iei de la capat sperand de fiecare data ca va fi ultima data.

Curge durere din suflet. Robinet stricat. Caut instalator. Eu insami ar trebui sa fiu. Deocamdata sunt in vacanta.

Nepasarea e arma cu care ucizi sigur. Usor, usor pana intr-o zi, cand se va termina. Si cand iti vei scoate dopul din urechi, va fi prea tarziu.

Muschiul creste pe copaci, florile se ofilesc, norii acopera cerul, mintea parca naste scorpioni, tamplele imi zvacnesc, asteptarea, asteptarea, asteptarea este cumplita atunci cand nu  are niciun sens. Miroase a moarte.

Cand iubesti nu-ti mai apartii.

Oamenilor nu le este frica de pacat, le este frica de consecinta pacatului, pentru ca oamenii nu traiesc concretul, traiesc proiectia concretului, nu cred in viata de aici, cred in viata de apoi. Pentru ca oamenii sunt lasi. Pacat este tot ceea ce roade constiinta.

Ne intelegem dincolo de cuvinte. Vorbim chiar daca tacem. Minciuna apare cand nu-ti mai asculti sufletul.

De ce trebuie sa ne justificam mereu ca suntem asa cum suntem?

Sa depinzi inseamna sa incetezi sa mai crezi in tine insuti. Sa depinzi inseamna sa nu mai crezi. Te-am sunat de cateva ori sa iti aud vocea. Aveam nevoie sa te aud. Nevoia are legatura cu dependenta? Daca nu respiri, mori.

Ciorapii gauriti, ridurile adanci, buzele crapate, cearcanele… Dar sufletul nu mi-l vede nimeni? Gaurile din suflet pe care timpul nu poate sa le carpeasca, ridurile din suflet pe care Dumnezeu nu poate sa le vindece, cearcanele din suflet care sunt marturia imbecila a faptului de a fi treaz in mod inutil.

Sunt intr-un spatiu pe care il vad, in constat, dar de fapt eu ma simt in alta parte.

Nu exista moarte in sine. Murim de batranete, murim de boala, din greseala, din prostie, din dor. Ce poate omul sa-si doreasca mai mult dupa ce moarte decat sa se intalneasca cu Dumnezeu? Si, de fapt, poate abia dupa ce mori iti dai seama ca nu mai ai cu cine sa te intalnesti.

Este miez de noapte. De vara. Stau in curtea bunicii. Greierul imi tine pe aripi respiratia. Miroase a viata. Vantul adie, plopul adie… adie ani din viata mea. Si se leagana din copilarie spre nicaieri. Si uneori plipul se leagana atat de tare, incat imi da senzatia ca-mi va cadea in suflet. Oare cat de mare ar trebui sa fie sufletul pentru ca in el sa-si gaseasca linistea un plop? Este miez de noapte. El vorbeste la telefon. Ea naste. Unii dorim, altii alearga, iar eu, singura, ascult viata. De ce unii zic ca viata are melodie? Eu nu aud nimic. Viata nu face zgomot. Trece usor, adie usor, adie atat de usor, ca daca nu esti atent, iti scapa printe degete.

Cred ca cel mai frumos lucur pe lumea asta e sa mori si cel mai urat e sa-i faci rau altuia mai slab decat tine.

Sa traiesti cu ideea mortii in sange si fara acest verdict nu-i totuna. Desi in realitate oricand poate sa ne cada ghiveciul in cap, ne instalam comod in fotoliul timpului nostru, toleram blazarea, rutina, banalul, cel mult ne lamentam si refuzam faptul ca scurgerea secundelor ne costa, uitam sa fim vii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: