TH

O poveste plicticoasa

In Smile on May 26, 2012 at 7:50 pm

~ de Mircea Sintimbreanu

GREU E SĂ FII BUNIC! în primul rînd să stai mereu — aşa vor povestitorii — la gura sobei (asta e tribuna bunicilor — inco­modă tribună, orice aţi zice). în al doilea rînd să-ţi tremure vo­cea, în al treilea rînd, după ce că-ţi tremură glasul, să tot spui şi să spui la poveşti, în al patrulea rînd să ai cel puţin un nepot — de fapt asta merita s-o amintesc în primul rînd — în al cincilea rînd, dar ce să mă amestec eu? La urma urmei, nu sînt decît locţiitor de bunic. Nici demisia nu mi-o primeşte nimeni. Aşa­dar, eu am un nepot. Nu-i sînt bunic, pentru că îi sînt doar unchi. Şi de vreo două zile mă aflu în vizită la părinţii nepotului meu.

— O, ce bine că ai venit — m-au întîmpinat ei — o să aibă cine-i spune poveşti lui Mirciulică.

„Nimic mai firesc, mi-am zis foarte liniştit şi chiar bucu­ros. Dacă ai un nepot, n-ai decît să-i spui poveşti.” Şi, în prima seară, apropiindu-mă de gura sobei care duduia — înfricoşat să nu-mi ia foc hainele noi — m-am apucat să-i povestesc.

Mirciulică stătea cu fruntea pe genunchii mei. Păcat că n-am făcut o poză. Aş fi pus-o drept copertă pe o carte din care n-am scris decît titlul: „Bunic la 13 ani”.

Am început să-i povestesc. Ştiţi, voiam să-i fac o impresie bună. N-o să-mi luaţi deci în nume de rău dacă, scotocindu-mi creierul în căutarea celei mai reuşite povestiri ale mele, am început să-i povestesc una de… Petre Ispirescu.

—  A fost odată ca niciodată,   am început cu glas tremură­
tor… A fost odată o fată frumoasă şi harnică…

—    A fost? Acum nu mai este?

—    Nu, puişorule, acum nu mai este.

Am simţit că ceva nu e în ordine. Mirciulică a lăsat buza în jos. M-am uitat cu teamă să nu şi-o frigă de plită. Am auzit o sfîrîitură, apoi încă una, şi am tresărit. îi curgeau lacrimile pe sobă.

— Şi de ce nu mai este fata harnică şi frumoasă? A murit? m-a întrebat cu glasul sugrumat.

— Bineînţeles. E tare mult de atunci.

—Nu vreau să moară! a ţipat băieţaşul deodată, şi pe faţa lui mică se citea o asemenea tulburare, încît m-am speriat şi, uitînd pentru moment de Petre Ispirescu, am adăugat:

— Bine, atunci n-a murit…

— Ce bine îmi pare… că n-a murit… a oftat bucuros Mir­ciulică. Acum zi-i mai departe.

—   Şi fata harnică şi frumoasă avea o mamă vitregă…
Iar a clipit Mirciulică, încruntîndu-se:

—   De ce avea o mamă vitregă?

—   Pentru că mama ei bună murise…

—   Da? Nu vreau să moară… Nu vreau! Nu vreaaau!

— Bine,  dar înţelege-mă,   dacă nu moare mama bună,   nu poate să aibă o mamă vitregă. E clar!

— Şi de ce să aibă o mamă vitregă?

—  Pentru că dacă n-are o mamă vitregă, n-o mai alungă ni­meni de-acasă,  în  lume…

Pe cine?

— Pe fata cea harnică şi frumoasă.

— S-o alunge în lume? Nu vreau! a început el să urle atît de tare, încît mi s-a făcut şi mie milă de fata cea harnică şi frumoasă…

— Fie, am zis. îi spun altă poveste, sînt doar atîtea… Am în­ ceput: A fost odată o fetiţă cuminte.  O chema Scufiţa Roşie.
Şi bunica ei care locuia într-o pădure era tare… adică, cum să spun, era bolnavă…

— Nu vreau să fie bolnavă, mi-a poruncit băieţaşul.

— Nici nu era bolnavă rău. Mi se pare că avea o gripă — adică nu, am schimbat repede diagnosticul, văzînd că Mirciulică nu e de acord cu gripa — un fel de guturai, strănuta şi îi curgea nasul…  Atîta tot…

— De ce să-i curgă nasul? Trebuie să-i curgă nasul?

— Da. Pentru că altfel fetiţa nu se duce în pădure să-i ducă bunicii un ceai fierbinte, şi nu se întîlneşte cu lupul, şi n-o mănîncă lupul, am izbucnit la capătul răbdării.

— Foarte bine.  N-o mănîncă  lupul, se bucură, bătînd din palme, Mirciulică. Spune mai departe!

De data asta am început să lăcrimez eu.

— Dragă Mirciulică, crede-mă, nu se poate să n-o mănînce lupul. Pe cuvîntul meu că nu se poate. Cel mult, ştiu eu, să nu-şi ascută prea tare dinţii, sau să se facă, mda, să se facă doar că n-o vede şi să treacă pe lîngă ea… Dar nu, trebuie să o vadă…

— Bine, o vede.

— Dar dacă o vede, o mănîncă…

— Atunci să n-o  vadă…

Încurcată afacere. Simţeam că-mi crapă ţeasta. Ce să fac? Mă frămîntam leoarcă de sudoare. Să-i spun povestea cu cei doi copii rătăciţi? Nici vorbă. Parcă o să vrea Mirciulică să se ră­tăcească? Atunci cu căprioara rănită.  Nici asta.

— Uite ce e, Mirciulică. Am să-ţi spun o poveste cum îţi place tie. Dar mîine seară… Acum am niţică treabă. Bine?

Băiatul a mormăit nemulţumit, dar a plecat la culcare. Am plecat şi eu. N-am închis ochii toată noaptea. A doua zi, nu m-am atins de mîncare. M-am rotit în jurul mesei pînă ce-am ameţit, dar în sfîrşit, spre seară, găsisem ce să-i povestesc… L-am chemat la gura sobei şi, legat cu o prişniţă la cap, am în­ceput :

— A fost odată, şi mai este şi acum, o fată, pe nume Ileana Cosînzeana. Şi Zmeul n-a răpi­t-o… iar Făt-Frumos o căuta peste tot, dar pentru că ea nu fusese răpită, el n-o găsea nică­ieri… A colindat Zmeul toată lumea, numai acasă nu o căutase!… Putea să-i dea un telefon, dar nici prin minte nu-i trecea că Ileana este acasă. Şi într-o zi, s-a întîlnit cu Zmeul. Şi Zmeul 1-a rugat să-i taie capul. Dar Făt-Frumos, nici gînd. Ba, dimpotrivă, i-a dat şapte antinevralgice pentru cele Şapte capete, dacă l-or durea vreodată. Pe deasupra i-a mai dat şi adresa unui medic şi a plecat mai departe. Şi s-a întîlnit cu Zgripţuroaica… Era o zgripţuroaica foarte cum­secade, care i-a dat un ulcior cu apă vie, spunîndu-i:

— Să ştii, Făt-Frumos, că n-o să ai nevoie de apă vie pentru că  nimeni n-o să te omoare niciodată.

Şi i-a ospătat cu de toate. Ba la plecare i-a mai dat şi un făraş pentru jăratic, dacă o să i se facă foame calului…

Şi a mers Făt-Frumos mai departe, pînă s-a întîlnit cu Muma Pădurii. Era o bătrînă foarte simpatică şi cu chef de vorbă, ca toate bătrînele…

—  N-ai văzut-o pe Ileana Cosînzeana? a întrebat-o Făt-Frumos.

—  Nu, fătul meu. Probabil că este acasă.

Făt-Frumos s-a înapoiat acasă şi a găsit-o pe Ileana Cosîn­zeana plîngînd amarnic: i se arseseră plăcintele.

— Nu-i nimic! a strigat Făt-Frumos. Aşa îmi plac plăcintele.
Arse.

Mirciulică nu m-a întrerupt deloc. Inima îmi bătea birui­tor. Mă simţeam gata să devin bunic de-a binelea. Îmi rotun­jeam glasul, apoi îl lăsam să tremure şi căutam zadarnic barba să mi-o mîngîi, ca orice bunic. În sfîrşit, mi-am înălţat vocea şi am isprăvit:

— Şi au făcut nuntă mare, mare, şi trăiesc desigur şi astăzi, pentru   că  n-au  murit…   Ei,   l-am   întrebat   repede,   cu   faţa luminată: ţi-a plăcut, nu-i aşa?

Mirciulică m-a privit lung, apoi a plescăit din buze dispre­ţuitor:

— Plicticoasă poveste! Plic-ti-coasă!
Şi mi-a întors scîrbit spatele.

Uf, greu e să fii bunic!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: